Indicaţiile scenice (didascaliile)

Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele cu consemnări date actorilor înaintea reprezentaţiei”.

Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte didascaliile drept: „Des instructions données par l’auteur à ses acteurs (...) pour interpréter le texte dramatique. Par extension dans l’usage commun: des indications scéniques.” (Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a interpreta textul dramatic. Prin extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului în spectacol, sprijinind jocul actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu doar în reprezentarea scenică, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mental evenimentele şi personajele. Aici, în didascalii, sunt notate succint detalii privind mimica, gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori detalii ale acţiunii (spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.

Indicaţiile externe sunt:

• indicaţii paratextuale (titlurile) -  cele dintâi elemente care vin în faţa lectorului sau pe afişul stagiunii, ca purtătoare de sens şi ducând la o reprezentare imaginară a subiectului;
• indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează piesa: comedie, tragedie, dramă, farsă etc. Aceste indicaţii coordonează receptorul, fixându-i cadrul de interpretare şi spaţiul de manevră a imaginarului;
• indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional aşezate la începutul fiecărui text dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o caracterizare succintă; 
• bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite locuri. Putem vorbi despre borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul unei piese, ale unui act sau ale  unei scene, şi borne intermediare, care vor delimita două spaţii diferite, două acţiuni în schimbare, modificarea temporală.

Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se plasează înaintea unei replici (imediat după identificarea personajului), în cadrul replicilor sau la finalul lor. Sunt de mai multe feluri:

• indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc de scenă, deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării); 
• indicaţii referitoare la  mimică; 
• indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul actorilor; 
• indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia, aprecierea sau deprecierea.